Schimbare sau acceptare?

Vorbim despre schimbare ca fiind consecința firească a evoluției unei persoane și ne așteptăm ca oamenii apropiați nouă să parcurgă un întreg  proces al schimbării cât mai curând, pentru că de cele mai multe ori nu corespund nivelului nostru de expectanță. Întrebări de tipul: „Când ai de gând să te schimbi?” sau „Ce poți să spui că ai schimbat la tine în ultimul timp?”tind să facă parte din dialogul curent al multor familii ca și cum schimbarea ar fi o datorie de onoare și o dovadă de respect și integrare în sistem.

Fără îndoială că orice persoană parcurge de-a lungul vieții etape ale unor schimbări fizice, conceptuale, sociale și de interese, într-un ritm propriu, influențat atât de mediul în care s-a dezvoltat cât și de trăsăturile sale de personalitate. În termeni generali, schimbările de orice fel provoacă frică și anxietate, iar incapacitatea unor oameni de a depăși cu succes un anumit prag al schimbării le poate provoca  sentimente de culpabilizare și chiar atacuri de panică sau episoade depresive.

Personal cred că nimeni nu poate să se schimbe radical, structural, ci doar să-și schimbe modul de relaționare cu sine și cu ceilalți, făcând pași importanți către acceptare: acceptarea diferențelor de orice fel, acceptarea propriului trecut ca fiind unic, acceptarea alegerilor și deciziilor fiecăruia cu privire la propria viață și integrarea acestora în sistemele și structurile personale.

Acceptăm, integrăm, iar schimbarea va fi o consecință firească,  mai puțin decât un scop în sine și cu atât mai puțin unul de care să ne fie frică.