“Undeva în trecut am lăsat neștiute umbre…Le-am abandonat în amintiri uitate, în
cuvinte nespuse, în iubiri neîmpărtășite, în frici nocturne de singurătate și
în vise apuse, iar ele au tăcut ani și ani, ascunzându-se sub aripa blândă a
gândurilor mele cele mai profunde .
Iar într-o zi au cerut prețuire, acceptare și iubire,
ca și cum n-au lipsit niciodată…Am încercat zadarnic să le ignor și să le fac
să plece undeva, într-un loc neștiut, pe care uitarea să-l acopere pentru
totdeauna. Șoaptele lor s-au transformat în strigăte, iar strigătele au
asurzit lumina din viața mea și au
încărcat-o de umbre.
Am rugat atunci lumina să le acopere, petrecând timp
nesfârșit încercând să o ajut să iasă învingătoare, dar când credeam că au
plecat, ele reveneau cerându-mi prețuire, acceptare, iubire…
În timp am
obosit și am hotărât să le deschid ușa secretă a ființei mele, iar ele au
îmbrățișat lumina într-un dans etern, perfect sincronizat și mi-au dat în
schimb liniștea și echilibrul…”
Aceasta e o
poveste, dar ar putea fi povestea
fiecăruia dintre noi, etern preocupați să ne punem în evidență trăsăturile
bune, acceptabile și să ne ascundem cu dibăcie de ceilalți și de noi înșine neputințele
și neajunsurile, deși acceptarea lor ca parte din noi ar însemna redobândirea
echilibrului interior.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu