CABINET DE PSIHOTERAPIE



CLAUDIA MIRELA PANAINTE

Psiholog - Psihoterapeut

Adresa cabinet : Timisoara, strada Ciprian Porumbescu nr. 66, ap. 9
E-Mail : cabinetmirelapanainte@gmail.com
Telefon : (+4) 0744 475 446

joi, august 10, 2017

Lista ascunsă a emoțiilor

Purtăm cu noi clipă de clipă o semnificativă povară a emoțiilor neexprimate. Fiecare durere a respingerii, frică legată de abandon, nereușită,  sau lipsă de recunoaștere sunt puse deoparte ca într-o listă ascunsă cu „sarcini de rezolvat mai târziu”.
Ne place să credem cel mai adesea ele vor fi rezolvate miraculos de altcineva într-un moment oportun și obișnuim să le minimalizăm importanța pentru a le face prezența suportabilă.
Construim pe această bază emoțională scenarii întregi care să ne sprijine în demersul nostru de a le gestiona, cu povești și strategii care să valideze prezența lor și care să le „normalizeze”, pentru că altfel ar deveni înfricoșătoare.
Astfel ajungem să credem cu tărie că e normal să fim excluși, umiliți sau abuzați pentru că toate astea se întâmplă din vina noastră, că nu am fost destul de buni, răbdători, toleranți etc..
În mod similar, unii dintre noi alegem să nu ne exprimăm emoțiile sau dimpotrivă, considerăm că e normal să ni le exprimăm într-un mod exagerat, ca strategii de relaționare și de recunoaștere a prezenței noastre în mediul social.
Cu siguranță că cei mai mulți dintre oameni cred că toate aceste alternative de gestionare a emoțiilor sunt parte a caracterului lor unic și caută mereu persoane  care să relaționeze cu ei în sprijinul acestor nevoi, persoane care să îi accepte așa cum sunt, adeseori într-un mod simbiotic, mai mult sau mai puțin funcțional.
Există însă o parte a celor care observă că aceste strategii nu mai funcționează în prezent, că sunt nefericiți într-un mod repetitiv și inexplicabil, o parte care dorește să afle, să se cunoască, să se schimbe.
În procesul terapeutic creăm un cadru de siguranță în care toate aceste emoții să poată fi exprimate și conștientizate, un loc în care lista e deschisă și analizată direct, căutându-se metode de a transforma  „sarcinile de rezolvat”, în experiențe proprii asumate, dar totuși acceptate ca aparținând trecutului.

duminică, iunie 18, 2017

Loc pentru fericire


Căutăm adeseori fericirea în lucruri mărețe, despre care suntem convinși că ar da sens vieții noastre lipsite de strălucire: o iubire intensă și fără sfârșit, un copil care să exceleze în toate, un job plin de satisfacții și aprecieri, o listă imensă de lucruri de cumpărat, zeci de prieteni înțelegători în jur, părinți ideali care să ne fie mereu
aproape.
Însăși ideea de fericire absolută, comparabilă mereu cu a celorlalți, ne angajează într-o căutare continuă, împovărătoare, din care nu putem ieși decât obosiți și frustrați, în timp ce fericirea adevărată e parte din viața noastră, accesibilă oricând fără efort.
Am redescoperit de curând fericirea simplă, a lucrurilor mărunte, pentru care e nevoie doar de:
v puțin loc creat în memoria noastră uitând amintiri neplăcute, pentru a le permite clipelor frumoase să rămână mai mult timp,
v  puțin loc în inima noastră pentru iubirea care contează și nu e neapărat veșnică,
v  puțin loc în bagajele noastre pentru lucruri simple și frumoase care să ne încânte atunci când ne simțim triști,
v  puțin loc în privirea noastră pentru a face loc paletei de culori a unui apus de soare,
v  puțin loc în mintea noastră pentru a ne gândi cu bucurie și înțelegere la ceilalți,
v  puțin loc în jurul nostru, pentru a-i lăsa pe cei care vor să ne fie alături să existe în preajma noastră,
v puțin loc în casa noastră pentru a dansa chiar și în fața oglinzii uneori.

Celelalte...sunt doar dorințele altora.



 

sâmbătă, martie 04, 2017

Atașament și psihoterapie


Teoria atașamentului poate fi considerată o teorie relațională a dezvoltării, a lumii interne, a mecanismelor de apărare și a psihopatologiei.
Cercetarea atașamentului subliniază și ajută la explicarea influenței reciproce mutuale pe care pacienții și terapeuții o exercită inevitabil unii asupra celorlalți.
Copiii mici sunt ființe extrem de vulnerabile și dependente, nefiind dotați cu un echipament neural avansat care să le permită să-și gestioneze singuri viața după naștere, din punct de vedere fizic, emoțional sau al provocărilor din mediul înconjurător. Pentru a supraviețui ei au nevoie de protecție din partea altora.
Mai presus de supraviețuirea fizică, copiii mici au nevoie de figuri de atașament care să-i ajute să-și formeze și să-și mențină acel punct de referință stabil numit sine. Așadar, adaptarea la figuri de atașament este obligatorie.
John Bowlby,  recunoscut unanim ca fiind părintele teoriei atașamentului a subliniat necesitatea evolutivă dictată biologic de atașament a copilului față de persoana care îl îngrijește.
Bowlby a înțeles că natura primară a atașamentului provine din  nevoia absolută a copilului de a menține o proximitate fizică față de persoana care îl îngrijește, nu doar de a promova siguranța emoțională, ci și de a asigura supraviețuirea concretă a copilului. Ca atare, sistemul de atașament este o componentă a programării genetice umane, la fel cum sunt hrănirea și reproducerea.
Deoarece copiii sunt incapabili să-și producă propria siguranță resimțită ei au nevoie de figura de atașament care să-i ajute să-și gestioneze propriile emoții dificile.
Dificultățile care îi determină pe clienți să înceapă un proces psihoterapeutic implică în mod obișnuit abilități neintegrate de a simți, gândi și relaționa cu ceilalți și cu ei înșiși într-un mod care funcționează..
Cercetările în neuroștiințe confirmă și elaborează concluzia cercetărilor despre atașament conform căreia adulților le pot lipsi uneori cuvintele pentru a descrie experiențe cruciale, fie din motive ce țin de dezvoltare (experiențele au avut loc înainte de dobândirea limbajului), fie din motive defensive (experiențele nu au putut fi gândite, simțite sau verbalizate fără a pune în pericol relațiile vitale).
Rolul terapeutului ar fi, pe scurt, să faciliteze integrarea și astfel, reluarea dezvoltării sănătoase, începând de obicei cu dezvoltarea emoțională.
Pornind de la cercetările lui Bowlby și Ainsworth care subliniau centralitatea responsivității senzitive a părinților la semnalele nonverbale ale copilului, putem considera că un terapeut responsiv senzitiv va juca un rol hotărâtor în procesul de schimbare a adultului în psihoterapie. Experiențele repetate ale unei astfel de responsivități se vor constitui ulterior în lecții despre cum să ai o relație confortabilă și eficientă cu propria persoană și propriile emoții precum și cu alții.
Așa cum relația de atașament inițială îi permitea copilului să se dezvolte, o nouă relație de atașament cu terapeutul este cea care îi permite clientului să se schimbe.
Terapeutul se angajează deci alături de client  într-un travaliu de demolare a tiparelor de atașament din trecut și de reconstrucție a unora noi în prezent.




duminică, ianuarie 15, 2017

Importanța recunoașterii


Încă din primele zile de la naștere fiecare dintre noi avem nevoie permanent de semne de recunoaștere, ca o confirmare a faptului că existăm, că suntem văzuți și acceptați de cei care ne înconjoară și că prezența noastră contează pentru ei.
Nevoia de stimuli, fizici și mentali s-a demonstrat ca fiind esențială în  dezvoltarea ființei umane, cercetările realizate de Rene Spitz la jumătatea secolului xx arătând că bebelușii crescuți în orfelinate, deși erau bine îngrijiți, hrăniți și curați, erau mult mai expuși problemelor fizice și emoționale decât copiii crescuți în familii de mamele lor sau de alți îngrijitori direcți. Spitz a concluzionat că ceea ce le lipsea copiilor din  orfelinat era stimularea, contactul fizic cu cei ce îi îngrijeau. Le lipseau atingerile, mângâiereile, alinturile, pe care bebelușii le primesc în mod normal de la cei apropiați.
 Ca adulți, continuăm să tânjim după contact fizic și învățăm să substituim atingerea fizică cu alte forme de recunoaștere. Un  zâmbet, un compliment sau chiar o încruntare sau o insultă, demonstrează că existența noastră a fost recunoscută.
Analiza Tranzacțională, o teorie a personalității și un sistem practic de dezvoltare și schimbare personală dezvoltată de Eric Berne cu aproximativ 50 de ani în urmă, denumește aceste unități de recunoaștere și atenție, stroke-uri.
Orice semn de recunoaștere, fie el pozitiv sau negativ are importanța sa și este de preferat situației în care nu primim niciun semn de atenție.
Este destul de familiară experiența părinților în care copiii care nu primesc atenție pozitivă se angajează în comportamente care au menirea de a le asigura semne de recunoaștere negative.
Noi toți am experimentat în copilărie situații în care am așteptat de la părinți semne de recunoaștere pozitive, dar pentru că nu le-am primit, am ales să le atragem atenția într-o manieră negativă. În viața adultă menținem adesea această strategie învățată și atragem stroke-uri negative ca alternativă la situația înspăimântătoare în care nu am beneficia de niciun fel de atenție. Așa se explică de ce  uneori adulții se angajează într-un comportament autopunitiv care pare de neînțeles pentru cei din jur.
Nevoia permanentă de recunoaștere ne angajează încă din copilăria timpurie în comportamente care ne facilitează procurarea de semne de atenție, iar ca adulți, având aceeași nevoie constantă, ne vom comporta în direcția obținerii de atenție, adoptând aceleași strategii ca în copilărie.
În cadrul terapeutic adultul învață și acceptă că semnele de recunoaștere sunt în număr nelimitat, că e absolut normal să ofere și să primească stroke-uri, chiar să și le ofere singur atunci când ceilalți nu-i îndeplinesc această nevoie.





duminică, noiembrie 20, 2016

Înapoi la răbdare

Îmi doresc din suflet ca noi toți să avem din nou răbdare. Teama că timpul devine tot mai nemilos, nelăsându-ne clipa aceea de care avem  nevoie pentru a deveni răbdători, ne face să parcurgem în viteză povești, trăiri, întâmplări, credințe.
A dispărut din preajma noastră bucuria relaxării, a negării timpului, a existenței pur și simplu, a aromelor savurate în tihnă. În locul lor s-a instalat confortabil o tensiune împovărătoare care ne sperie cu îndârjire răbdarea cu care eram familiari.
E dimineață, e amiază și e seară atât de repede, încât ne e din ce în ce mai greu să realizăm dacă toate acestea au existat în aceeași zi sau am cules câte ceva din întâmplări trecute, care vor veni sau care nu vor avea loc vreodată.
Ne-am obișnuit să trăim cu frica neîndeplinirii de orice fel, ne fixăm standarde greu de atins pentru a ne-o  păstra în preajmă, ne implicăm în proiecte grandioase care au ca unic rol acela de a ne da valoare prin implicare și care de fapt, nu duc nicăieri, cerem cu obstinație de la ceilalți atenție și răbdare fără ca noi să le-o putem oferi, iar toate astea ne fac nefericiți și singuri.
Dintre miile de informații pe care le accesăm zilnic, le alegem doar pe cele valorizate după criterii subiective, doar de noi știute și rămân de cele mai multe ori în sita mult prea fină a separării personale, cele cu adevărat valoroase. Citim adesea  în diagonală în timp ce în colțurile omise am lăsat esența.
Nu avem timp să comunicăm cu adevărat, nu ne cunoaștem și nu suntem atenți la noi înșine și la ceilalți. Trecem pe lângă oameni dragi, drame, strigăte de ajutor, bucurii, plăceri nevinovate, cu credința auto-indusă că vor mai fi și alte ocazii să le fim aproape, că se vor conserva undeva așteptând să ne facem timp, să fim prezenți...
Încerc să îmi  recuperez fărâma de răbdare care rezistase cu mine peste ani, dar valuri de nerăbdare ale celor din preajmă tind să mă convingă de inutilitatea ei, de faptul că vor mai fi și alte ocazii în care să fiu așa cum îmi doresc și e tare greu să fii răbdător într-o lume grăbită și mereu aflată în criză de timp!

Nu-mi rămâne decât să strig: îmi vreau răbdarea înapoi!!!

marți, octombrie 11, 2016

Toamna știută de mine

Azi am simțit cu totul că toamna a revenit acasă. Observ în jur siguranța cu care își revendică spațiul și  timpul peste care își recreează propriul peisaj și îmi doresc  să aflu sursa bucuriei nespuse pe care o încerc admirându-i opera.
M-am născut în mijloc de septembrie și întotdeauna am iubit toamna, chiar și în zilele ei mohorâte, cu ploi nesfârșite și frunze răvășite de vânt. Îmi place să cred că fac parte  dintr-un scenariu scris cu mult înainte de a exista, în care tot ce va fi important în lumea în care trăiesc, urmează să se întâmple toamna.
Iubesc mirosul ei de praf umezit amestecat cu frunze călcate de pași necunoscuți și  mi-e drag să mă plimb când plouă, să-i simt tristețea cu iz amărui și să-i arăt ca îi sunt alături chiar și atunci când toți ceilalți s-au retras  în locuri cuminți și uscate.
Iubesc sentimentul pe care numai toamna mi-l poate aduce, acela de retragere spre odihnă, de timp petrecut cu mine, de reașezare și redimensionare a tot și a toate…
Arunc o privire obiectivă în trecutul meu și da, mă încadrez  în toamna vieții…Și totuși simt că n-am fost niciodată plecată departe de ea, că am păstrat în suflet imaginea ei chiar și în zilele de început ale primăverii când, împinsă fiind de energia cunoașterii și a deschiderii spre  nou, am tânjit în secret după liniștea toamnei. Era mult prea mult început, mult prea multă schimbare fără putință de întoarcere, mult prea multe alegeri și despărțiri de tot ce iubeam! Și totul se întâmpla atât de repede! Îmi amintesc doar că îmi doream să mai stau, să mai simt gustul fructelor dulci coapte toamna și mireasma gemului din borcanele copilăriei, aliniate cuminți pe raft în așteptarea iernii.
Vara luminoasă, uscată și explozivă a reînviat în mine nostalgia zilelor răcoroase și umede de toamnă. A fost mult prea cald pentru sufletul  ancorat în vântul cu miros de pământ ud și stropi mărunți de ploaie, prea multă lumină pentru ochii  obișnuiți cu raze transformate în mângâieri de pomii roșiatici ai toamnei, prea multă muzică și zgomot târziu, în nopțile tumultuoase de vară, pentru auzul  obișnuit cu foșnetul frunzelor care cad și cu muzica discretă a ploii mărunte dezmierdându-mi cu delicatețe toate simțurile.
 Acum s-a întors și eu, având-o aproape, pare că am găsit drumul sigur spre liniștea cea înțeleaptă. E ca un vânt răcoros și înmiresmat care împrăștie praful văratec al nesiguranței și al îndoielii  de toate. Mă gândesc acum mai puțin la iarna ce va’să vie, învelită fiind confortabil în mantia  de senzații și culori a toamnei mele.
 Iar așa,  nu pot decât să aștept o iarnă frumoasă și așezată, cu licăriri de Crăciun peste zăpada de argint a vieții mele. Simt că e încă departe, dar o întâmpin cu speranță, pentru că voi avea cu mine  culorile vii-arămii din sufletul  promis pe vecie toamnei.

      

duminică, august 21, 2016

Tristețea - un refugiu

(Textul de față nu se vrea  o analiză a tristeții patologice.)
Despre tristețe s-a scris aproape la fel de mult cât s-a scris despre iubire, cu siguranță mai mult decât despre frică sau bucurie... și asta pentru că fiecare dintre noi experimentăm această emoție  aproape repetitiv, ca pe un regret profund a ceea ce nu poate fi schimbat, ca pe o recunoaștere tacită a neputinței noastre temporare în a deține controlul asupra unor situații, persoane sau stări de fapt.
Ca orice emoție tristețea este firească și ne permite menținerea contactului cu noi înșine. Unii dintre noi alegem să o confruntăm, încercând să o înlăturăm cât mai rapid cu putință pentru a face loc altor emoții și a restabili un oarecare echilibru psihologic, însă alții permit tristeții să conviețuiască alături de ei perioade lungi de timp, rezistând  în mod fatalist noianului său de manifestări, asimilate la un moment dat ca părți ale modului lor de a fi.
Înclin să cred că tristețea e un refugiu care conferă liniște multora dintre noi, un refugiu din calea confruntării, a schimbării de orice fel. Cel mai adesea e mult mai confortabil să fii trist, decât să-ți confrunți frica sau furia; e mult mai sigur să te retragi și să îți trăiești tristețea, decât să te expui manifestându-ți adevăratele emoții, cele despre care consideri că te-ar  putea face cu adevărat vulnerabil. Mai mult, unele  persoane aleg tristețea ca fiind o strategie de viață mult mai facilă în îndeplinirea unor beneficii inconștiente stabilite timpuriu.
E adevărat că fiecare om este influențat în dezvoltarea sa de modelele introiectate de-a lungul copilăriei și că uneori tristețea nu e decât o alegere asimilată inconștient și etalată firesc în situațiile de distres, un comportament acceptat în cadrul familiei de proveniență în defavoarea altor comportamente considerate ca fiind inacceptabile, precum frica, furia sau chiar bucuria.
Și cu toate aceste conștientizări, tristețea se poate transforma ușor dintr-un tărâm sigur într-unul  extrem de alunecos, dintr-o bază de siguranță, într-o insulă necunoscută  fără ieșire, pe suprafața căreia refugiul liber consimțit poate deveni cu ușurință domiciliu forțat.
Vă invit să analizați la voi înșivă cum și mai ales în ce context alegeți să fiți triști, în loc să fiți înfricoșați, furioși sau chiar fericiți și să faceți pași siguri către trăirea adevăratelor emoții, ca o cale sigură spre a trai autentic, iar dacă strategiile voastre par să nu producă  rezultate concrete, să alegeți psihoterapia ca sprijin în acest demers.

duminică, iulie 24, 2016

Gânduri de duminică

Sunt minunate duminicile liniștite, și totuși atât de pline de sens!
Sunt spațiile libere dintre cuvintele rostite după un timp, cele care dau sens  poveștii și fără de care totul ar părea de neînțeles.
E minunat să le înțelegi rostul și să le dai voie să ți se cuibărească în suflet pentru totdeauna, acolo unde le poți regăsi atunci când vei avea nevoie de ele. 
Mă reîntorc  în liniștea duminicilor mele cu iz de copilărie și poveste ca și cum timpul a rămas închis  în orele trecutului…iar acolo nu mai e nimeni care  să-i deschidă poarta încremenită a gândurilor de demult.
Sunt nesfârșite și primitoare duminicile copilăriei mele, sunt insule într-o mare adultă și serioasă, sunt pete de albastru pe un cer plumburiu și grav, sunt zâmbete așezate cu grijă între  paginile cărților pline de praf dintr-o bibliotecă sculptată de nu mai știu cine, sunt valuri de bucurii și speranțe ieșind pe sub ușa unei bucătării cu miros de plăcintă aburindă cu mere.
Iubesc duminicile pline de amintiri din care timpul lipsește și nimeni nu-i regretă absența, iubesc monotonia lor dezordonată, trăncăneala cuvintelor fără rost care le însoțesc și îmi doresc să port cu mine neînsemnătatea  lor în zilele pline de însemnătate  care le urmează.



duminică, iulie 10, 2016

Cu marea în suflet

Avem cu toții marea în suflet.  O purtăm cu noi liniștită, tainică, adâncă, dovadă incontestabilă a propriei noastre nemărginiri. Ne scufundăm în măreția ei protectoare atunci când simțim că aerul  ne e potrivnic, înghețat  sau mistuitor de fierbinte, iar acolo ne regăsim liniștea primordială de a cărei existență aproape uitasem.
Mă pregătesc să întâlnesc marea cu nerăbdătoare emoție ca și cum existența ei materială îmi confirmă propria existență, iar imensitatea ei observabilă,  propria-mi imensitate, adeseori neobservabilă. Iubesc furia ei sacadată, ritmică, ciclică din anotimpurile reci, tot atât cât îi iubesc resemnarea cu reflexe aurii dogoritoare din mijlocul verii și regăsesc în felul ei de a fi, propria-mi dorință  de a fi în libertate.
M-am născut înconjurată de munți și ani de-a rândul am simțit pregnant  absența lor impunător-protectoare din peisajul locurilor în care m-am mutat. Întâlnirea cu marea însă a fost diferită...a fost ca și cum o cunoșteam, o iubeam în taină de dinainte de a mă naște. O regăsisem  în realitate cu mult mai frumoasă  decât mi-o imaginasem, iar locul îndepărtat în care se confunda cu cerul părea un loc magic în care  toate dorințele pot fi îndeplinite.
Am înțeles mai târziu că în locul acela marea se confruntă cu propria mărginire, acolo se odihnește pentru că în sfârșit își acceptă limitele.




duminică, iulie 03, 2016

Tăcere

Am izbutit cândva să readuc liniștea în adâncul ființei mele îmbrățișând tăcerea, după un timp cu prea multe cuvinte spuse...Și atunci am înțeles pentru întâia oară că pot să mă odihnesc oricând îmi doresc, tăcând.
Tăcerea mea nu e tristă, nu se vrea monedă de schimb, nu pedepsește...
Tăcerea mea  e un loc neștiut de nimeni  în care adie vântul acceptării, se simt miresmele iertării și se aud în surdină acordurile fericirii, e un spațiu în care pot să-mi întâlnesc amintirile, să-mi uit temerile și să dau viață viselor.
 Acolo cuvintele sunt nerostite și de aceea însemnătatea lor aparentă se pierde în ecourile vibrante ale liniștii, făcând vizibil ceea ce părea de nevăzut.
Acolo nu creez scenarii și nu interpretez, ci simt.
Vă invit așadar  și pe voi să exersați uneori tăcerea, să permiteți cuvintelor să nu existe, să lăsați gândurile fugare nerostite, pentru a da valoare și timp celor cu adevărat benefice.
Vă invit să priviți uneori situațiile de viață din interiorul tăcerii, unde e liniște și puteți gândi în sprijinul vostru.
Vă invit ca înaintea unei discuții  importante să vă refugiați pentru câteva clipe în propria voastră tăcere de unde să vă priviți cuvintele nerostite și eventual, să hotărâți dacă le veți rosti vreodată.