Teoria
atașamentului poate fi considerată o teorie
relațională a dezvoltării, a lumii interne, a mecanismelor de apărare și a
psihopatologiei.
Cercetarea
atașamentului subliniază și ajută la explicarea influenței reciproce mutuale pe
care pacienții și terapeuții o exercită inevitabil unii asupra celorlalți.
Copiii mici sunt
ființe extrem de vulnerabile și dependente, nefiind dotați cu un echipament
neural avansat care să le permită să-și gestioneze singuri viața după naștere,
din punct de vedere fizic, emoțional sau al provocărilor din mediul
înconjurător. Pentru a supraviețui ei au nevoie de protecție din partea altora.
Mai presus de
supraviețuirea fizică, copiii mici au nevoie de figuri de atașament care să-i
ajute să-și formeze și să-și mențină acel punct de referință stabil numit sine. Așadar, adaptarea la figuri de
atașament este obligatorie.
John
Bowlby, recunoscut
unanim ca fiind părintele teoriei atașamentului
a subliniat necesitatea evolutivă dictată biologic de atașament a copilului
față de persoana care îl îngrijește.
Bowlby a înțeles
că natura primară a atașamentului provine din nevoia absolută a copilului de a menține o
proximitate fizică față de persoana care îl îngrijește, nu doar de a promova
siguranța emoțională, ci și de a asigura supraviețuirea concretă a copilului.
Ca atare, sistemul de atașament este o componentă a programării genetice umane,
la fel cum sunt hrănirea și reproducerea.
Deoarece copiii
sunt incapabili să-și producă propria siguranță resimțită ei au nevoie de
figura de atașament care să-i ajute să-și gestioneze propriile emoții dificile.
Dificultățile care
îi determină pe clienți să înceapă un proces psihoterapeutic implică în mod
obișnuit abilități neintegrate de a simți, gândi și relaționa cu ceilalți și cu
ei înșiși într-un mod care funcționează..
Cercetările în
neuroștiințe confirmă și elaborează concluzia cercetărilor despre atașament
conform căreia adulților le pot lipsi uneori
cuvintele pentru a descrie experiențe cruciale, fie din motive ce țin de
dezvoltare (experiențele au avut loc înainte de dobândirea limbajului), fie din
motive defensive (experiențele nu au putut fi gândite, simțite sau verbalizate
fără a pune în pericol relațiile vitale).
Rolul
terapeutului ar fi, pe scurt, să faciliteze integrarea și astfel, reluarea
dezvoltării sănătoase, începând de obicei cu dezvoltarea emoțională.
Pornind de la cercetările
lui Bowlby și Ainsworth care subliniau centralitatea responsivității senzitive
a părinților la semnalele nonverbale ale copilului, putem considera că un
terapeut responsiv senzitiv va juca un rol hotărâtor în procesul de schimbare a
adultului în psihoterapie. Experiențele repetate ale unei astfel de
responsivități se vor constitui ulterior în lecții despre cum să ai o relație
confortabilă și eficientă cu propria persoană și propriile emoții precum și cu
alții.
Așa cum relația
de atașament inițială îi permitea copilului să se dezvolte, o nouă relație de
atașament cu terapeutul este cea care îi permite clientului să se schimbe.
Terapeutul se
angajează deci alături de client într-un
travaliu de demolare a tiparelor de atașament din trecut și de reconstrucție a
unora noi în prezent.