Înapoi la răbdare

Îmi doresc din suflet ca noi toți să avem din nou răbdare. Teama că timpul devine tot mai nemilos, nelăsându-ne clipa aceea de care avem  nevoie pentru a deveni răbdători, ne face să parcurgem în viteză povești, trăiri, întâmplări, credințe.

A dispărut din preajma noastră bucuria relaxării, a negării timpului, a existenței pur și simplu, a aromelor savurate în tihnă. În locul lor s-a instalat confortabil o tensiune împovărătoare care ne sperie cu îndârjire răbdarea cu care eram familiari.

E dimineață, e amiază și e seară atât de repede, încât ne e din ce în ce mai greu să realizăm dacă toate acestea au existat în aceeași zi sau am cules câte ceva din întâmplări trecute, care vor veni sau care nu vor avea loc vreodată.

Ne-am obișnuit să trăim cu frica neîndeplinirii de orice fel, ne fixăm standarde greu de atins pentru a ne-o  păstra în preajmă, ne implicăm în proiecte grandioase care au ca unic rol acela de a ne da valoare prin implicare și care de fapt, nu duc nicăieri, cerem cu obstinație de la ceilalți atenție și răbdare fără ca noi să le-o putem oferi, iar toate astea ne fac nefericiți și singuri.

Dintre miile de informații pe care le accesăm zilnic, le alegem doar pe cele valorizate după criterii subiective, doar de noi știute și rămân de cele mai multe ori în sita mult prea fină a separării personale, cele cu adevărat valoroase. Citim adesea  în diagonală în timp ce în colțurile omise am lăsat esența.

Nu avem timp să comunicăm cu adevărat, nu ne cunoaștem și nu suntem atenți la noi înșine și la ceilalți. Trecem pe lângă oameni dragi, drame, strigăte de ajutor, bucurii, plăceri nevinovate, cu credința auto-indusă că vor mai fi și alte ocazii să le fim aproape, că se vor conserva undeva așteptând să ne facem timp, să fim prezenți...

Încerc să îmi  recuperez fărâma de răbdare care rezistase cu mine peste ani, dar valuri de nerăbdare ale celor din preajmă tind să mă convingă de inutilitatea ei, de faptul că vor mai fi și alte ocazii în care să fiu așa cum îmi doresc și e tare greu să fii răbdător într-o lume grăbită și mereu aflată în criză de timp!

Nu-mi rămâne decât să strig: îmi vreau răbdarea înapoi!!!

Toamna știută de mine

Azi am simțit cu totul că toamna a revenit acasă. Observ în jur siguranța cu care își revendică spațiul și  timpul peste care își recreează propriul peisaj și îmi doresc  să aflu sursa bucuriei nespuse pe care o încerc admirându-i opera.

M-am născut în mijloc de septembrie și întotdeauna am iubit toamna, chiar și în zilele ei mohorâte, cu ploi nesfârșite și frunze răvășite de vânt. Îmi place să cred că fac parte  dintr-un scenariu scris cu mult înainte de a exista, în care tot ce va fi important în lumea în care trăiesc, urmează să se întâmple toamna.

Iubesc mirosul ei de praf umezit amestecat cu frunze călcate de pași necunoscuți și  mi-e drag să mă plimb când plouă, să-i simt tristețea cu iz amărui și să-i arăt ca îi sunt alături chiar și atunci când toți ceilalți s-au retras  în locuri cuminți și uscate.

Iubesc sentimentul pe care numai toamna mi-l poate aduce, acela de retragere spre odihnă, de timp petrecut cu mine, de reașezare și redimensionare a tot și a toate…

Arunc o privire obiectivă în trecutul meu și da, mă încadrez  în toamna vieții…Și totuși simt că n-am fost niciodată plecată departe de ea, că am păstrat în suflet imaginea ei chiar și în zilele de început ale primăverii când, împinsă fiind de energia cunoașterii și a deschiderii spre  nou, am tânjit în secret după liniștea toamnei. Era mult prea mult început, mult prea multă schimbare fără putință de întoarcere, mult prea multe alegeri și despărțiri de tot ce iubeam! Și totul se întâmpla atât de repede! Îmi amintesc doar că îmi doream să mai stau, să mai simt gustul fructelor dulci coapte toamna și mireasma gemului din borcanele copilăriei, aliniate cuminți pe raft în așteptarea iernii.

Vara luminoasă, uscată și explozivă a reînviat în mine nostalgia zilelor răcoroase și umede de toamnă. A fost mult prea cald pentru sufletul  ancorat în vântul cu miros de pământ ud și stropi mărunți de ploaie, prea multă lumină pentru ochii  obișnuiți cu raze transformate în mângâieri de pomii roșiatici ai toamnei, prea multă muzică și zgomot târziu, în nopțile tumultuoase de vară, pentru auzul  obișnuit cu foșnetul frunzelor care cad și cu muzica discretă a ploii mărunte dezmierdându-mi cu delicatețe toate simțurile.

 Acum s-a întors și eu, având-o aproape, pare că am găsit drumul sigur spre liniștea cea înțeleaptă. E ca un vânt răcoros și înmiresmat care împrăștie praful văratec al nesiguranței și al îndoielii  de toate. Mă gândesc acum mai puțin la iarna ce va’să vie, învelită fiind confortabil în mantia  de senzații și culori a toamnei mele.

 Iar așa,  nu pot decât să aștept o iarnă frumoasă și așezată, cu licăriri de Crăciun peste zăpada de argint a vieții mele. Simt că e încă departe, dar o întâmpin cu speranță, pentru că voi avea cu mine  culorile vii-arămii din sufletul  promis pe vecie toamnei.

      

Tristețea - un refugiu

(Textul de față nu se vrea  o analiză a tristeții patologice.)

Despre tristețe s-a scris aproape la fel de mult cât s-a scris despre iubire, cu siguranță mai mult decât despre frică sau bucurie... și asta pentru că fiecare dintre noi experimentăm această emoție  aproape repetitiv, ca pe un regret profund a ceea ce nu poate fi schimbat, ca pe o recunoaștere tacită a neputinței noastre temporare în a deține controlul asupra unor situații, persoane sau stări de fapt.
Ca orice emoție tristețea este firească și ne permite menținerea contactului cu noi înșine. Unii dintre noi alegem să o confruntăm, încercând să o înlăturăm cât mai rapid cu putință pentru a face loc altor emoții și a restabili un oarecare echilibru psihologic, însă alții permit tristeții să conviețuiască alături de ei perioade lungi de timp, rezistând  în mod fatalist noianului său de manifestări, asimilate la un moment dat ca părți ale modului lor de a fi.

Înclin să cred că tristețea e un refugiu care conferă liniște multora dintre noi, un refugiu din calea confruntării, a schimbării de orice fel. Cel mai adesea e mult mai confortabil să fii trist, decât să-ți confrunți frica sau furia; e mult mai sigur să te retragi și să îți trăiești tristețea, decât să te expui manifestându-ți adevăratele emoții, cele despre care consideri că te-ar  putea face cu adevărat vulnerabil. Mai mult, unele  persoane aleg tristețea ca fiind o strategie de viață mult mai facilă în îndeplinirea unor beneficii inconștiente stabilite timpuriu.

E adevărat că fiecare om este influențat în dezvoltarea sa de modelele introiectate de-a lungul copilăriei și că uneori tristețea nu e decât o alegere asimilată inconștient și etalată firesc în situațiile de distres, un comportament acceptat în cadrul familiei de proveniență în defavoarea altor comportamente considerate ca fiind inacceptabile, precum frica, furia sau chiar bucuria.

Și cu toate aceste conștientizări, tristețea se poate transforma ușor dintr-un tărâm sigur într-unul  extrem de alunecos, dintr-o bază de siguranță, într-o insulă necunoscută  fără ieșire, pe suprafața căreia refugiul liber consimțit poate deveni cu ușurință domiciliu forțat.

Vă invit să analizați la voi înșivă cum și mai ales în ce context alegeți să fiți triști, în loc să fiți înfricoșați, furioși sau chiar fericiți și să faceți pași siguri către trăirea adevăratelor emoții, ca o cale sigură spre a trai autentic, iar dacă strategiile voastre par să nu producă  rezultate concrete, să alegeți psihoterapia ca sprijin în acest demers.

Gânduri de duminică

Sunt minunate duminicile liniștite, și totuși atât de pline de sens!

Sunt spațiile libere dintre cuvintele rostite după un timp, cele care dau sens  poveștii și fără de care totul ar părea de neînțeles.
E minunat să le înțelegi rostul și să le dai voie să ți se cuibărească în suflet pentru totdeauna, acolo unde le poți regăsi atunci când vei avea nevoie de ele. 

Mă reîntorc  în liniștea duminicilor mele cu iz de copilărie și poveste ca și cum timpul a rămas închis  în orele trecutului…iar acolo nu mai e nimeni care  să-i deschidă poarta încremenită a gândurilor de demult.

Sunt nesfârșite și primitoare duminicile copilăriei mele, sunt insule într-o mare adultă și serioasă, sunt pete de albastru pe un cer plumburiu și grav, sunt zâmbete așezate cu grijă între  paginile cărților pline de praf dintr-o bibliotecă sculptată de nu mai știu cine, sunt valuri de bucurii și speranțe ieșind pe sub ușa unei bucătării cu miros de plăcintă aburindă cu mere.

Iubesc duminicile pline de amintiri din care timpul lipsește și nimeni nu-i regretă absența, iubesc monotonia lor dezordonată, trăncăneala cuvintelor fără rost care le însoțesc și îmi doresc să port cu mine neînsemnătatea  lor în zilele pline de însemnătate  care le urmează.

Cu marea în suflet

Avem cu toții marea în suflet.  O purtăm cu noi liniștită, tainică, adâncă, dovadă incontestabilă a propriei noastre nemărginiri. Ne scufundăm în măreția ei protectoare atunci când simțim că aerul  ne e potrivnic, înghețat  sau mistuitor de fierbinte, iar acolo ne regăsim liniștea primordială de a cărei existență aproape uitasem.

Mă pregătesc să întâlnesc marea cu nerăbdătoare emoție ca și cum existența ei materială îmi confirmă propria existență, iar imensitatea ei observabilă,  propria-mi imensitate, adeseori neobservabilă. Iubesc furia ei sacadată, ritmică, ciclică din anotimpurile reci, tot atât cât îi iubesc resemnarea cu reflexe aurii dogoritoare din mijlocul verii și regăsesc în felul ei de a fi, propria-mi dorință  de a fi în libertate.

M-am născut înconjurată de munți și ani de-a rândul am simțit pregnant  absența lor impunător-protectoare din peisajul locurilor în care m-am mutat. Întâlnirea cu marea însă a fost diferită...a fost ca și cum o cunoșteam, o iubeam în taină de dinainte de a mă naște. O regăsisem  în realitate cu mult mai frumoasă  decât mi-o imaginasem, iar locul îndepărtat în care se confunda cu cerul părea un loc magic în care  toate dorințele pot fi îndeplinite.

Am înțeles mai târziu că în locul acela marea se confruntă cu propria mărginire, acolo se odihnește pentru că în sfârșit își acceptă limitele.

Tăcere

Am izbutit cândva să readuc liniștea în adâncul ființei mele îmbrățișând tăcerea, după un timp cu prea multe cuvinte spuse...Și atunci am înțeles pentru întâia oară că pot să mă odihnesc oricând îmi doresc, tăcând.

Tăcerea mea nu e tristă, nu se vrea monedă de schimb, nu pedepsește...

Tăcerea mea  e un loc neștiut de nimeni  în care adie vântul acceptării, se simt miresmele iertării și se aud în surdină acordurile fericirii, e un spațiu în care pot să-mi întâlnesc amintirile, să-mi uit temerile și să dau viață viselor.

 Acolo cuvintele sunt nerostite și de aceea însemnătatea lor aparentă se pierde în ecourile vibrante ale liniștii, făcând vizibil ceea ce părea de nevăzut.

Acolo nu creez scenarii și nu interpretez, ci simt.

Vă invit așadar  și pe voi să exersați uneori tăcerea, să permiteți cuvintelor să nu existe, să lăsați gândurile fugare nerostite, pentru a da valoare și timp celor cu adevărat benefice.

Vă invit să priviți uneori situațiile de viață din interiorul tăcerii, unde e liniște și puteți gândi în sprijinul vostru.

Vă invit ca înaintea unei discuții  importante să vă refugiați pentru câteva clipe în propria voastră tăcere de unde să vă priviți cuvintele nerostite și eventual, să hotărâți dacă le veți rosti vreodată.

Povestea oricui

“Undeva în trecut am lăsat  neștiute  umbre…Le-am abandonat în amintiri uitate, în cuvinte nespuse, în iubiri neîmpărtășite, în frici nocturne de singurătate și în vise apuse, iar ele au tăcut ani și ani, ascunzându-se sub aripa blândă a gândurilor mele cele mai  profunde .

Iar într-o zi au cerut prețuire, acceptare și iubire, ca și cum n-au lipsit niciodată…Am încercat zadarnic să le ignor și să le fac să plece undeva, într-un loc neștiut, pe care uitarea să-l acopere pentru totdeauna. Șoaptele lor s-au transformat în strigăte, iar strigătele au asurzit  lumina din viața mea și au încărcat-o de umbre.

Am rugat atunci lumina să le acopere, petrecând timp nesfârșit încercând să o ajut să iasă învingătoare, dar când credeam că au plecat, ele reveneau cerându-mi prețuire, acceptare, iubire…

În  timp am obosit și am hotărât să le deschid ușa secretă a ființei mele, iar ele au îmbrățișat lumina într-un dans etern, perfect sincronizat și mi-au dat în schimb liniștea și echilibrul…”

Aceasta e o poveste, dar  ar putea fi povestea fiecăruia dintre noi, etern preocupați să ne punem în evidență trăsăturile bune, acceptabile și să ne ascundem cu dibăcie de ceilalți și de noi înșine neputințele și neajunsurile, deși acceptarea lor ca parte din noi ar însemna redobândirea echilibrului interior.

10 metode pentru a-ți stăpâni anxietatea

Anxietatea este o emoție fundamentală caracterizată prin neliniște generalizată, indusă de sentimentul că urmează să se întâmple ceva rău, situație pe care ne simțim incapabili de a o gestiona.

Spre deosebire de frică, emoție care face parte din reacția „luptă sau fugi” și care ne ajută să facem față situațiilor periculoase, anxietatea reprezintă o spaimă de o situație ipotetică, adeseori amplificată prin mentalizare excesivă, dar care, în fond, nu are o bază reală în momentul prezent.

Se apreciază că în prezent, cel puțin 10% dintre persoane sunt bulversate de anxietate, iar un număr mare dintre acestea manifestă dereglări anxioase severe, precum fobiile, dereglarea anxioasă generalizată, atacurile de panică, dereglarea obsesiv-compulsivă sau sindromul posttraumatic.

Deși caracterizată ca un atac la sănătatea emoțională și fizică, totuși un număr mare de persoane se autodefinesc prin a fi „neliniștiți”, iar această neliniște permanentă le oferă, paradoxal, o bază de siguranță psihologică. Impactul pe termen lung al acestei neliniști cu care aceste persoane au pactizat poate fi însă distructiv, anxietatea fiind asociată cel mai adesea cu riscul crescut de depresie, boală cardiacă, abuz de alcool sau substanțe etc.

Vă prezint în continuare 10 sugestii prin care puteți controla într-o manieră simplă neliniștea excesivă:

1.      Încercați să vă reglați respirația inspirând pe nas 4 secunde, menținînd 7 secunde și expirând pe gură timp de 8 secunde. Practica aceasta ar trebui repetată de mai multe ori pe parcursul unei zile.

2.      Focalizați-vă atenția pe ceea ce se întâmplă în momentul prezent, de exemplu pe o frunză care se mișcă, o pasăre care zboară, un animal de companie care se joacă sau orice altceva din jurul vostru, cât de mult timp puteți (un minut, o oră, o zi).

3.      Socializați cât mai mult timp cu putință. Creați-vă situații de socializare mergând la cumpărături, spectacole, angrenându-vă în activități care să vă pună în contact cu alte persoane.

4.      Imaginați-vă care ar fi cel mai rău scenariu care s-ar putea derula și apoi analizați obiectiv care ar fi probabilitatea ca el să se întâmple cu adevărat.

5.      Vizualizați-vă neliniștea ca fiind materială și imaginați-vă că o îndepărtați de la voi prin perierea corpului sau printr-un simplu duș. Imaginați-vă că se spală și merge la canal sau că va fi împrăștiată de vânt.

6.      Renunțați la știri pentru o perioadă de timp nedeterminată, din orice sursă ar veni ele.

7.      Exprimați-vă în scris gândurile anxioase, ca metodă de restabilire a calmului.

8.      Eliminați sau evitați pe cât posibil consumul de alcool și cofeină.

9.      Pregătiți-vă pentru culcare seara, încercând să vă creați un ritual de liniștire, în care să vă goliți mintea de grijile de peste zi, de exemplu citind o carte sau ascultând o muzică liniștitoare, la aceeași oră în fiecare seară.

10.  Împărtășiți grijile cuiva apropiat sau participați la terapie individuală sau de grup.

Schimbare sau acceptare?

Vorbim despre schimbare ca fiind consecința firească a evoluției unei persoane și ne așteptăm ca oamenii apropiați nouă să parcurgă un întreg  proces al schimbării cât mai curând, pentru că de cele mai multe ori nu corespund nivelului nostru de expectanță. Întrebări de tipul: „Când ai de gând să te schimbi?” sau „Ce poți să spui că ai schimbat la tine în ultimul timp?”tind să facă parte din dialogul curent al multor familii ca și cum schimbarea ar fi o datorie de onoare și o dovadă de respect și integrare în sistem.

Fără îndoială că orice persoană parcurge de-a lungul vieții etape ale unor schimbări fizice, conceptuale, sociale și de interese, într-un ritm propriu, influențat atât de mediul în care s-a dezvoltat cât și de trăsăturile sale de personalitate. În termeni generali, schimbările de orice fel provoacă frică și anxietate, iar incapacitatea unor oameni de a depăși cu succes un anumit prag al schimbării le poate provoca  sentimente de culpabilizare și chiar atacuri de panică sau episoade depresive.

Personal cred că nimeni nu poate să se schimbe radical, structural, ci doar să-și schimbe modul de relaționare cu sine și cu ceilalți, făcând pași importanți către acceptare: acceptarea diferențelor de orice fel, acceptarea propriului trecut ca fiind unic, acceptarea alegerilor și deciziilor fiecăruia cu privire la propria viață și integrarea acestora în sistemele și structurile personale.

Acceptăm, integrăm, iar schimbarea va fi o consecință firească,  mai puțin decât un scop în sine și cu atât mai puțin unul de care să ne fie frică.

Pro optimism

Fără îndoială m-am născut având gena optimismului prezentă, cea care îmi  convinge constant fiecare celulă că viața are un sens pozitiv în toate momentele sale. Am văzut mereu  lumina la capătul tunelurilor pe care le-am străbătut (expresie ce-i drept, perimată de contexte politice! ), am așteptat cu încredere zilele însorite după îndelungi perioade mohorâte și iubesc de când mă știu curcubeiele colorate pentru că vestesc sfârșitul  furtunilor și miros a soare umed.

Cred cu tărie în frumusețea  fiecărui om și în capacitatea sa de a fi bun cu ceilalți și cu el însuși chiar și atunci când pare că întreaga lume îi e potrivnică,  așa cum cred în puterea fiecăruia de a se schimba cu condiția firească de a dori să o facă.

În societatea de astăzi a fi optimist echivalează cel mai adesea cu a fi visător, nerealist, ieșit din cotext. Am uitat cum e să fim optimiști asaltați fiind de răceala fricii de necunoscut, de schimbare, de noi începuturi.  Optimismul e sufocat și etichetat ca indezirabil pentru ca frica să triumfe, iar noi să consumăm cât mai multe produse, servicii,  de care în realitate nu avem nevoie.

Vă invit așadar  să reveniți la optimism ca la propria resursă de curaj și încredere în voi înșivă, pentru că orice dorință  se bazează în fond, pe speranța că la un moment dat se va îndeplini și nu e nimic nefiresc în a începe un drum având convingerea că îl vei parcurge până la sfârșit.

Despre Analiza Tranzacțională

Analiza Tranzacțională (AT) este o teorie explicativă a personalităţii şi un sistem psihoterapeutic dedicat dezvoltării şi schimbării personale (definiţie ITAA).

Ca teorie a personalităţii, AT oferă o imagine asupra modului în care oamenii sunt structuraţi psihologic şi îşi exprimă personalitatea în termeni de comportamente. Pentru aceasta foloseşte modelul stărilor eului.

AT oferă şi o teorie a comunicării prin analiza tranzacţiilor.

Conceptul de scenariu de viaţă explică modul în care modelele de viaţă prezente îşi au originea în copilărie. În cadrul acestui concept, AT oferă explicaţii asupra modului în care continuăm să folosim strategiile din copilărie în viaţa adultă şi a modului în care ne justificăm credinţa în aceste strategii prin intemediul jocurilor pentru a ne întări poziţia de viaţă.

AT are la bază concepte filozofice care determină două principii fundamentale ale practicii AT: metoda contractuală şi comunicarea deschisă.

Modelul teoretic are aplicaţii în psihoterapie, în domeniul educaţional şi în cel organizaţional. (extras din site-ul Asociației Române de Analiză Tranzacțională – ARAT)

Sistemul filozofic aflat la baza Analizei Tranzacționale se bazează pe 3 concepte principale:

·         Toți oamenii sunt OK- afirmație care se referă la faptul că oamenii sunt egali și OK, indiferent de convingeri, rasă, apartenență religioasă, sex sau vârstă.

·    Fiecare om are capacitatea de a gândi (cu excepția cazurilor cu serioase afecțiuni ale creierului) se referă la  capacitatea fiecăruia de a decide cu privire la propria viață.

·    Oamenii se pot schimba - afirmație care se referă la faptul că oamenii au libertatea de a-și hotărî singuri destinul , iar  aceste decizii se pot modifica sau pot fi înlocuite cu altele noi, în orice moment al vieții.

Servicii oferite

Psihoterapie individuală

·         Anxietate, atacuri de panică, fobii

·         Dependențe de alcool, medicamente, jocuri de noroc

·         Depresie

·         Dificultăți de comunicare, relaționare, adaptare

·         Dificultăți în luarea deciziilor

·         Experiențe traumatice

·         Managementul conflictului

·         Managementul stresului la locul de muncă

·         Obezitate

·         Pierderea unei persoane dragi, divorț, separare, doliu

·         Renunțare la fumat

·         Retragere din viața socială

·         Stima de sine scăzută, devalorizare

·         Tulburări alimentare

·                                                                                                                              Psihoterapie adolescenți

·         Anxietate, fobii, tulburări somatice cu cauza psihică

·         Conduite agresive, violență, nervozitate, minciună, furt, fugă de acasă

·         Conflicte în familie, dificultăți de relaționare

·         Dependențe - alcool, droguri, fumat

·         Dificultăți de învățare, eșec școlar, absenteism, abandon

·         Probleme afective și sexuale

·         Stimă de sine scăzută, depresie, tentative de suicid

·         Tulburări ale comportamentului alimentar (anorexie, bulimie)

·         Tulburări ale somnului, tensiune emoționala, incapacitate de a se relaxa

·                                                                                                                              Psihoterapie de grup

Claudia Mirela Panainte - Despre mine

Prezentare

·         Sunt psiholog clinician și psihoterapeut cu drept de liberă practică  în Analiză Tranzacțională,  acreditat de Colegiul Psihologilor din România.

·         Am absolvit Facultatea de Psihologie și am urmat studiile de  Masterat in Psihoterapii si Psihologie Clinica din cadrul Universității Tibiscus din Timișoara.

·         Am participat la peste 800 de ore de formare continuă în Analiză Tranzacțională în cadrul programelor organizate de către S.C.P.P Ciucur & Ciucur Timișoara și Yorkshire Training Centre International.

·         Am participat la cursuri de comunicare (Process Communication Model), hipnoză clinică și am parcurs numeroase ore de autocunoaștere în cadrul unor grupuri de psihoterapie sau individual.

·         Sunt membră a Colegiului Psihologilor din România, a Asociației Române de Analiză Tranzacțională și a European Association for Transactional Analysis (E.A.T.A).

·      

Undeva , pe drum ți se pare că te-ai pierdut… Te-ai pierdut în nesfârșitul șir al dezamăgirilor, al viselor spulberate, al lipsei de toleranță, al problemelor de rezolvat  ACUM, al îndatoririlor  fără putință de amânare, iar acum crezi că e aproape imposibil să te regăsești. Un drum nou, o altă cale…pare greu de găsit.

Iți propun să te întorci în locul din care crezi că ai pornit în altă direcție decât ai fi vrut, să îți întâlnești temerile din acel moment și să alegi din nou, cu curaj și încredere, cu bucurie și speranță. E greu, e ușor? Pot doar să-ți confirm că e posibil.

Întotdeauna există o cale pe care poți să o alegi, pe care tu o decizi…