Purtăm
cu noi clipă de clipă o semnificativă povară a emoțiilor neexprimate. Fiecare
durere a respingerii, frică legată de abandon, nereușită, sau lipsă de recunoaștere sunt puse deoparte
ca într-o listă ascunsă cu „sarcini de rezolvat mai târziu”.
Ne place să credem cel mai adesea ele vor fi rezolvate
miraculos de altcineva într-un moment
oportun și obișnuim să le minimalizăm importanța pentru a le face prezența
suportabilă.
Construim pe această bază emoțională scenarii întregi
care să ne sprijine în demersul nostru de a le gestiona, cu povești și
strategii care să valideze prezența lor și care să le „normalizeze”, pentru că
altfel ar deveni înfricoșătoare.
Astfel ajungem să credem cu tărie că e normal să fim
excluși, umiliți sau abuzați pentru că toate astea se întâmplă din vina
noastră, că nu am fost destul de buni, răbdători, toleranți etc..
În mod similar, unii dintre noi alegem să nu ne
exprimăm emoțiile sau dimpotrivă, considerăm că e normal să ni le exprimăm
într-un mod exagerat, ca strategii de relaționare și de recunoaștere a
prezenței noastre în mediul social.
Cu siguranță că cei mai mulți dintre oameni cred că
toate aceste alternative de gestionare a emoțiilor sunt parte a caracterului
lor unic și caută mereu persoane care să
relaționeze cu ei în sprijinul acestor nevoi, persoane care să îi accepte așa
cum sunt, adeseori într-un mod simbiotic, mai mult sau mai puțin funcțional.
Există însă o parte a celor care observă că aceste
strategii nu mai funcționează în prezent, că sunt nefericiți într-un mod
repetitiv și inexplicabil, o parte care dorește să afle, să se cunoască, să se
schimbe.
În procesul terapeutic creăm un cadru de siguranță
în care toate aceste emoții să poată fi exprimate și conștientizate, un loc în
care lista e deschisă și analizată direct, căutându-se metode de a transforma „sarcinile de rezolvat”, în experiențe proprii
asumate, dar totuși acceptate ca aparținând trecutului.