CABINET DE PSIHOTERAPIE



CLAUDIA MIRELA PANAINTE

Psiholog - Psihoterapeut

Adresa cabinet : Timisoara, strada Ciprian Porumbescu nr. 66, ap. 9
E-Mail : cabinetmirelapanainte@gmail.com
Telefon : (+4) 0744 475 446

joi, august 10, 2017

Lista ascunsă a emoțiilor

Purtăm cu noi clipă de clipă o semnificativă povară a emoțiilor neexprimate. Fiecare durere a respingerii, frică legată de abandon, nereușită,  sau lipsă de recunoaștere sunt puse deoparte ca într-o listă ascunsă cu „sarcini de rezolvat mai târziu”.
Ne place să credem cel mai adesea ele vor fi rezolvate miraculos de altcineva într-un moment oportun și obișnuim să le minimalizăm importanța pentru a le face prezența suportabilă.
Construim pe această bază emoțională scenarii întregi care să ne sprijine în demersul nostru de a le gestiona, cu povești și strategii care să valideze prezența lor și care să le „normalizeze”, pentru că altfel ar deveni înfricoșătoare.
Astfel ajungem să credem cu tărie că e normal să fim excluși, umiliți sau abuzați pentru că toate astea se întâmplă din vina noastră, că nu am fost destul de buni, răbdători, toleranți etc..
În mod similar, unii dintre noi alegem să nu ne exprimăm emoțiile sau dimpotrivă, considerăm că e normal să ni le exprimăm într-un mod exagerat, ca strategii de relaționare și de recunoaștere a prezenței noastre în mediul social.
Cu siguranță că cei mai mulți dintre oameni cred că toate aceste alternative de gestionare a emoțiilor sunt parte a caracterului lor unic și caută mereu persoane  care să relaționeze cu ei în sprijinul acestor nevoi, persoane care să îi accepte așa cum sunt, adeseori într-un mod simbiotic, mai mult sau mai puțin funcțional.
Există însă o parte a celor care observă că aceste strategii nu mai funcționează în prezent, că sunt nefericiți într-un mod repetitiv și inexplicabil, o parte care dorește să afle, să se cunoască, să se schimbe.
În procesul terapeutic creăm un cadru de siguranță în care toate aceste emoții să poată fi exprimate și conștientizate, un loc în care lista e deschisă și analizată direct, căutându-se metode de a transforma  „sarcinile de rezolvat”, în experiențe proprii asumate, dar totuși acceptate ca aparținând trecutului.

duminică, iunie 18, 2017

Loc pentru fericire


Căutăm adeseori fericirea în lucruri mărețe, despre care suntem convinși că ar da sens vieții noastre lipsite de strălucire: o iubire intensă și fără sfârșit, un copil care să exceleze în toate, un job plin de satisfacții și aprecieri, o listă imensă de lucruri de cumpărat, zeci de prieteni înțelegători în jur, părinți ideali care să ne fie mereu
aproape.
Însăși ideea de fericire absolută, comparabilă mereu cu a celorlalți, ne angajează într-o căutare continuă, împovărătoare, din care nu putem ieși decât obosiți și frustrați, în timp ce fericirea adevărată e parte din viața noastră, accesibilă oricând fără efort.
Am redescoperit de curând fericirea simplă, a lucrurilor mărunte, pentru care e nevoie doar de:
v puțin loc creat în memoria noastră uitând amintiri neplăcute, pentru a le permite clipelor frumoase să rămână mai mult timp,
v  puțin loc în inima noastră pentru iubirea care contează și nu e neapărat veșnică,
v  puțin loc în bagajele noastre pentru lucruri simple și frumoase care să ne încânte atunci când ne simțim triști,
v  puțin loc în privirea noastră pentru a face loc paletei de culori a unui apus de soare,
v  puțin loc în mintea noastră pentru a ne gândi cu bucurie și înțelegere la ceilalți,
v  puțin loc în jurul nostru, pentru a-i lăsa pe cei care vor să ne fie alături să existe în preajma noastră,
v puțin loc în casa noastră pentru a dansa chiar și în fața oglinzii uneori.

Celelalte...sunt doar dorințele altora.



 

sâmbătă, martie 04, 2017

Atașament și psihoterapie


Teoria atașamentului poate fi considerată o teorie relațională a dezvoltării, a lumii interne, a mecanismelor de apărare și a psihopatologiei.
Cercetarea atașamentului subliniază și ajută la explicarea influenței reciproce mutuale pe care pacienții și terapeuții o exercită inevitabil unii asupra celorlalți.
Copiii mici sunt ființe extrem de vulnerabile și dependente, nefiind dotați cu un echipament neural avansat care să le permită să-și gestioneze singuri viața după naștere, din punct de vedere fizic, emoțional sau al provocărilor din mediul înconjurător. Pentru a supraviețui ei au nevoie de protecție din partea altora.
Mai presus de supraviețuirea fizică, copiii mici au nevoie de figuri de atașament care să-i ajute să-și formeze și să-și mențină acel punct de referință stabil numit sine. Așadar, adaptarea la figuri de atașament este obligatorie.
John Bowlby,  recunoscut unanim ca fiind părintele teoriei atașamentului a subliniat necesitatea evolutivă dictată biologic de atașament a copilului față de persoana care îl îngrijește.
Bowlby a înțeles că natura primară a atașamentului provine din  nevoia absolută a copilului de a menține o proximitate fizică față de persoana care îl îngrijește, nu doar de a promova siguranța emoțională, ci și de a asigura supraviețuirea concretă a copilului. Ca atare, sistemul de atașament este o componentă a programării genetice umane, la fel cum sunt hrănirea și reproducerea.
Deoarece copiii sunt incapabili să-și producă propria siguranță resimțită ei au nevoie de figura de atașament care să-i ajute să-și gestioneze propriile emoții dificile.
Dificultățile care îi determină pe clienți să înceapă un proces psihoterapeutic implică în mod obișnuit abilități neintegrate de a simți, gândi și relaționa cu ceilalți și cu ei înșiși într-un mod care funcționează..
Cercetările în neuroștiințe confirmă și elaborează concluzia cercetărilor despre atașament conform căreia adulților le pot lipsi uneori cuvintele pentru a descrie experiențe cruciale, fie din motive ce țin de dezvoltare (experiențele au avut loc înainte de dobândirea limbajului), fie din motive defensive (experiențele nu au putut fi gândite, simțite sau verbalizate fără a pune în pericol relațiile vitale).
Rolul terapeutului ar fi, pe scurt, să faciliteze integrarea și astfel, reluarea dezvoltării sănătoase, începând de obicei cu dezvoltarea emoțională.
Pornind de la cercetările lui Bowlby și Ainsworth care subliniau centralitatea responsivității senzitive a părinților la semnalele nonverbale ale copilului, putem considera că un terapeut responsiv senzitiv va juca un rol hotărâtor în procesul de schimbare a adultului în psihoterapie. Experiențele repetate ale unei astfel de responsivități se vor constitui ulterior în lecții despre cum să ai o relație confortabilă și eficientă cu propria persoană și propriile emoții precum și cu alții.
Așa cum relația de atașament inițială îi permitea copilului să se dezvolte, o nouă relație de atașament cu terapeutul este cea care îi permite clientului să se schimbe.
Terapeutul se angajează deci alături de client  într-un travaliu de demolare a tiparelor de atașament din trecut și de reconstrucție a unora noi în prezent.




duminică, ianuarie 15, 2017

Importanța recunoașterii


Încă din primele zile de la naștere fiecare dintre noi avem nevoie permanent de semne de recunoaștere, ca o confirmare a faptului că existăm, că suntem văzuți și acceptați de cei care ne înconjoară și că prezența noastră contează pentru ei.
Nevoia de stimuli, fizici și mentali s-a demonstrat ca fiind esențială în  dezvoltarea ființei umane, cercetările realizate de Rene Spitz la jumătatea secolului xx arătând că bebelușii crescuți în orfelinate, deși erau bine îngrijiți, hrăniți și curați, erau mult mai expuși problemelor fizice și emoționale decât copiii crescuți în familii de mamele lor sau de alți îngrijitori direcți. Spitz a concluzionat că ceea ce le lipsea copiilor din  orfelinat era stimularea, contactul fizic cu cei ce îi îngrijeau. Le lipseau atingerile, mângâiereile, alinturile, pe care bebelușii le primesc în mod normal de la cei apropiați.
 Ca adulți, continuăm să tânjim după contact fizic și învățăm să substituim atingerea fizică cu alte forme de recunoaștere. Un  zâmbet, un compliment sau chiar o încruntare sau o insultă, demonstrează că existența noastră a fost recunoscută.
Analiza Tranzacțională, o teorie a personalității și un sistem practic de dezvoltare și schimbare personală dezvoltată de Eric Berne cu aproximativ 50 de ani în urmă, denumește aceste unități de recunoaștere și atenție, stroke-uri.
Orice semn de recunoaștere, fie el pozitiv sau negativ are importanța sa și este de preferat situației în care nu primim niciun semn de atenție.
Este destul de familiară experiența părinților în care copiii care nu primesc atenție pozitivă se angajează în comportamente care au menirea de a le asigura semne de recunoaștere negative.
Noi toți am experimentat în copilărie situații în care am așteptat de la părinți semne de recunoaștere pozitive, dar pentru că nu le-am primit, am ales să le atragem atenția într-o manieră negativă. În viața adultă menținem adesea această strategie învățată și atragem stroke-uri negative ca alternativă la situația înspăimântătoare în care nu am beneficia de niciun fel de atenție. Așa se explică de ce  uneori adulții se angajează într-un comportament autopunitiv care pare de neînțeles pentru cei din jur.
Nevoia permanentă de recunoaștere ne angajează încă din copilăria timpurie în comportamente care ne facilitează procurarea de semne de atenție, iar ca adulți, având aceeași nevoie constantă, ne vom comporta în direcția obținerii de atenție, adoptând aceleași strategii ca în copilărie.
În cadrul terapeutic adultul învață și acceptă că semnele de recunoaștere sunt în număr nelimitat, că e absolut normal să ofere și să primească stroke-uri, chiar să și le ofere singur atunci când ceilalți nu-i îndeplinesc această nevoie.