Încă din primele
zile de la naștere fiecare dintre noi avem nevoie permanent de semne de
recunoaștere, ca o confirmare a faptului că existăm, că suntem văzuți și
acceptați de cei care ne înconjoară și că prezența noastră contează pentru ei.
Nevoia de stimuli,
fizici și mentali s-a demonstrat ca fiind esențială în dezvoltarea ființei umane, cercetările
realizate de Rene Spitz la jumătatea secolului xx arătând că bebelușii crescuți
în orfelinate, deși erau bine îngrijiți, hrăniți și curați, erau mult mai
expuși problemelor fizice și emoționale decât copiii crescuți în familii de
mamele lor sau de alți îngrijitori direcți. Spitz a concluzionat că ceea ce le
lipsea copiilor din orfelinat era
stimularea, contactul fizic cu cei ce îi îngrijeau. Le lipseau atingerile,
mângâiereile, alinturile, pe care bebelușii le primesc în mod normal de la cei
apropiați.
Ca adulți, continuăm să tânjim după contact
fizic și învățăm să substituim atingerea fizică cu alte forme de recunoaștere. Un zâmbet, un compliment sau chiar o încruntare
sau o insultă, demonstrează că existența noastră a fost recunoscută.
Analiza
Tranzacțională, o teorie a personalității și un sistem practic de dezvoltare și
schimbare personală dezvoltată de Eric Berne cu aproximativ 50 de ani în urmă,
denumește aceste unități de recunoaștere și atenție, stroke-uri.
Orice semn de
recunoaștere, fie el pozitiv sau negativ are importanța sa și este de preferat
situației în care nu primim niciun semn de atenție.
Este destul de familiară
experiența părinților în care copiii care nu primesc atenție pozitivă se
angajează în comportamente care au menirea de a le asigura semne de
recunoaștere negative.
Noi toți am
experimentat în copilărie situații în care am așteptat de la părinți semne de
recunoaștere pozitive, dar pentru că nu le-am primit, am ales să le atragem
atenția într-o manieră negativă. În viața adultă menținem adesea această
strategie învățată și atragem stroke-uri negative ca alternativă la situația
înspăimântătoare în care nu am beneficia de niciun fel de atenție. Așa se
explică de ce uneori adulții se
angajează într-un comportament autopunitiv care pare de neînțeles pentru cei
din jur.
Nevoia permanentă de
recunoaștere ne angajează încă din copilăria timpurie în comportamente care ne
facilitează procurarea de semne de atenție, iar ca adulți, având aceeași nevoie
constantă, ne vom comporta în direcția obținerii de atenție, adoptând aceleași
strategii ca în copilărie.
În cadrul terapeutic
adultul învață și acceptă că semnele de recunoaștere sunt în număr nelimitat,
că e absolut normal să ofere și să primească stroke-uri, chiar să și le ofere singur atunci când ceilalți nu-i
îndeplinesc această nevoie.