Atașament și psihoterapie

Teoria atașamentului poate fi considerată o teorie relațională a dezvoltării, a lumii interne, a mecanismelor de apărare și a psihopatologiei.

Cercetarea atașamentului subliniază și ajută la explicarea influenței reciproce mutuale pe care pacienții și terapeuții o exercită inevitabil unii asupra celorlalți.

Copiii mici sunt ființe extrem de vulnerabile și dependente, nefiind dotați cu un echipament neural avansat care să le permită să-și gestioneze singuri viața după naștere, din punct de vedere fizic, emoțional sau al provocărilor din mediul înconjurător. Pentru a supraviețui ei au nevoie de protecție din partea altora.

Mai presus de supraviețuirea fizică, copiii mici au nevoie de figuri de atașament care să-i ajute să-și formeze și să-și mențină acel punct de referință stabil numit sine. Așadar, adaptarea la figuri de atașament este obligatorie.

John Bowlby,  recunoscut unanim ca fiind părintele teoriei atașamentului a subliniat necesitatea evolutivă dictată biologic de atașament a copilului față de persoana care îl îngrijește.

Bowlby a înțeles că natura primară a atașamentului provine din  nevoia absolută a copilului de a menține o proximitate fizică față de persoana care îl îngrijește, nu doar de a promova siguranța emoțională, ci și de a asigura supraviețuirea concretă a copilului. Ca atare, sistemul de atașament este o componentă a programării genetice umane, la fel cum sunt hrănirea și reproducerea.

Deoarece copiii sunt incapabili să-și producă propria siguranță resimțită ei au nevoie de figura de atașament care să-i ajute să-și gestioneze propriile emoții dificile.

Dificultățile care îi determină pe clienți să înceapă un proces psihoterapeutic implică în mod obișnuit abilități neintegrate de a simți, gândi și relaționa cu ceilalți și cu ei înșiși într-un mod care funcționează..

Cercetările în neuroștiințe confirmă și elaborează concluzia cercetărilor despre atașament conform căreia adulților le pot lipsi uneori cuvintele pentru a descrie experiențe cruciale, fie din motive ce țin de dezvoltare (experiențele au avut loc înainte de dobândirea limbajului), fie din motive defensive (experiențele nu au putut fi gândite, simțite sau verbalizate fără a pune în pericol relațiile vitale).

Rolul terapeutului ar fi, pe scurt, să faciliteze integrarea și astfel, reluarea dezvoltării sănătoase, începând de obicei cu dezvoltarea emoțională.

Pornind de la cercetările lui Bowlby și Ainsworth care subliniau centralitatea responsivității senzitive a părinților la semnalele nonverbale ale copilului, putem considera că un terapeut responsiv senzitiv va juca un rol hotărâtor în procesul de schimbare a adultului în psihoterapie. Experiențele repetate ale unei astfel de responsivități se vor constitui ulterior în lecții despre cum să ai o relație confortabilă și eficientă cu propria persoană și propriile emoții precum și cu alții.

Așa cum relația de atașament inițială îi permitea copilului să se dezvolte, o nouă relație de atașament cu terapeutul este cea care îi permite clientului să se schimbe.

Terapeutul se angajează deci alături de client  într-un travaliu de demolare a tiparelor de atașament din trecut și de reconstrucție a unora noi în prezent.

Importanța recunoașterii

Încă din primele zile de la naștere fiecare dintre noi avem nevoie permanent de semne de recunoaștere, ca o confirmare a faptului că existăm, că suntem văzuți și acceptați de cei care ne înconjoară și că prezența noastră contează pentru ei.

Nevoia de stimuli, fizici și mentali s-a demonstrat ca fiind esențială în  dezvoltarea ființei umane, cercetările realizate de Rene Spitz la jumătatea secolului xx arătând că bebelușii crescuți în orfelinate, deși erau bine îngrijiți, hrăniți și curați, erau mult mai expuși problemelor fizice și emoționale decât copiii crescuți în familii de mamele lor sau de alți îngrijitori direcți. Spitz a concluzionat că ceea ce le lipsea copiilor din  orfelinat era stimularea, contactul fizic cu cei ce îi îngrijeau. Le lipseau atingerile, mângâiereile, alinturile, pe care bebelușii le primesc în mod normal de la cei apropiați.

 Ca adulți, continuăm să tânjim după contact fizic și învățăm să substituim atingerea fizică cu alte forme de recunoaștere. Un  zâmbet, un compliment sau chiar o încruntare sau o insultă, demonstrează că existența noastră a fost recunoscută.

Analiza Tranzacțională, o teorie a personalității și un sistem practic de dezvoltare și schimbare personală dezvoltată de Eric Berne cu aproximativ 50 de ani în urmă, denumește aceste unități de recunoaștere și atenție, stroke-uri.

Orice semn de recunoaștere, fie el pozitiv sau negativ are importanța sa și este de preferat situației în care nu primim niciun semn de atenție.

Este destul de familiară experiența părinților în care copiii care nu primesc atenție pozitivă se angajează în comportamente care au menirea de a le asigura semne de recunoaștere negative.

Noi toți am experimentat în copilărie situații în care am așteptat de la părinți semne de recunoaștere pozitive, dar pentru că nu le-am primit, am ales să le atragem atenția într-o manieră negativă. În viața adultă menținem adesea această strategie învățată și atragem stroke-uri negative ca alternativă la situația înspăimântătoare în care nu am beneficia de niciun fel de atenție. Așa se explică de ce  uneori adulții se angajează într-un comportament autopunitiv care pare de neînțeles pentru cei din jur.

Nevoia permanentă de recunoaștere ne angajează încă din copilăria timpurie în comportamente care ne facilitează procurarea de semne de atenție, iar ca adulți, având aceeași nevoie constantă, ne vom comporta în direcția obținerii de atenție, adoptând aceleași strategii ca în copilărie.

În cadrul terapeutic adultul învață și acceptă că semnele de recunoaștere sunt în număr nelimitat, că e absolut normal să ofere și să primească stroke-uri, chiar să și le ofere singur atunci când ceilalți nu-i îndeplinesc această nevoie.

Înapoi la răbdare

Îmi doresc din suflet ca noi toți să avem din nou răbdare. Teama că timpul devine tot mai nemilos, nelăsându-ne clipa aceea de care avem  nevoie pentru a deveni răbdători, ne face să parcurgem în viteză povești, trăiri, întâmplări, credințe.

A dispărut din preajma noastră bucuria relaxării, a negării timpului, a existenței pur și simplu, a aromelor savurate în tihnă. În locul lor s-a instalat confortabil o tensiune împovărătoare care ne sperie cu îndârjire răbdarea cu care eram familiari.

E dimineață, e amiază și e seară atât de repede, încât ne e din ce în ce mai greu să realizăm dacă toate acestea au existat în aceeași zi sau am cules câte ceva din întâmplări trecute, care vor veni sau care nu vor avea loc vreodată.

Ne-am obișnuit să trăim cu frica neîndeplinirii de orice fel, ne fixăm standarde greu de atins pentru a ne-o  păstra în preajmă, ne implicăm în proiecte grandioase care au ca unic rol acela de a ne da valoare prin implicare și care de fapt, nu duc nicăieri, cerem cu obstinație de la ceilalți atenție și răbdare fără ca noi să le-o putem oferi, iar toate astea ne fac nefericiți și singuri.

Dintre miile de informații pe care le accesăm zilnic, le alegem doar pe cele valorizate după criterii subiective, doar de noi știute și rămân de cele mai multe ori în sita mult prea fină a separării personale, cele cu adevărat valoroase. Citim adesea  în diagonală în timp ce în colțurile omise am lăsat esența.

Nu avem timp să comunicăm cu adevărat, nu ne cunoaștem și nu suntem atenți la noi înșine și la ceilalți. Trecem pe lângă oameni dragi, drame, strigăte de ajutor, bucurii, plăceri nevinovate, cu credința auto-indusă că vor mai fi și alte ocazii să le fim aproape, că se vor conserva undeva așteptând să ne facem timp, să fim prezenți...

Încerc să îmi  recuperez fărâma de răbdare care rezistase cu mine peste ani, dar valuri de nerăbdare ale celor din preajmă tind să mă convingă de inutilitatea ei, de faptul că vor mai fi și alte ocazii în care să fiu așa cum îmi doresc și e tare greu să fii răbdător într-o lume grăbită și mereu aflată în criză de timp!

Nu-mi rămâne decât să strig: îmi vreau răbdarea înapoi!!!

Toamna știută de mine

Azi am simțit cu totul că toamna a revenit acasă. Observ în jur siguranța cu care își revendică spațiul și  timpul peste care își recreează propriul peisaj și îmi doresc  să aflu sursa bucuriei nespuse pe care o încerc admirându-i opera.

M-am născut în mijloc de septembrie și întotdeauna am iubit toamna, chiar și în zilele ei mohorâte, cu ploi nesfârșite și frunze răvășite de vânt. Îmi place să cred că fac parte  dintr-un scenariu scris cu mult înainte de a exista, în care tot ce va fi important în lumea în care trăiesc, urmează să se întâmple toamna.

Iubesc mirosul ei de praf umezit amestecat cu frunze călcate de pași necunoscuți și  mi-e drag să mă plimb când plouă, să-i simt tristețea cu iz amărui și să-i arăt ca îi sunt alături chiar și atunci când toți ceilalți s-au retras  în locuri cuminți și uscate.

Iubesc sentimentul pe care numai toamna mi-l poate aduce, acela de retragere spre odihnă, de timp petrecut cu mine, de reașezare și redimensionare a tot și a toate…

Arunc o privire obiectivă în trecutul meu și da, mă încadrez  în toamna vieții…Și totuși simt că n-am fost niciodată plecată departe de ea, că am păstrat în suflet imaginea ei chiar și în zilele de început ale primăverii când, împinsă fiind de energia cunoașterii și a deschiderii spre  nou, am tânjit în secret după liniștea toamnei. Era mult prea mult început, mult prea multă schimbare fără putință de întoarcere, mult prea multe alegeri și despărțiri de tot ce iubeam! Și totul se întâmpla atât de repede! Îmi amintesc doar că îmi doream să mai stau, să mai simt gustul fructelor dulci coapte toamna și mireasma gemului din borcanele copilăriei, aliniate cuminți pe raft în așteptarea iernii.

Vara luminoasă, uscată și explozivă a reînviat în mine nostalgia zilelor răcoroase și umede de toamnă. A fost mult prea cald pentru sufletul  ancorat în vântul cu miros de pământ ud și stropi mărunți de ploaie, prea multă lumină pentru ochii  obișnuiți cu raze transformate în mângâieri de pomii roșiatici ai toamnei, prea multă muzică și zgomot târziu, în nopțile tumultuoase de vară, pentru auzul  obișnuit cu foșnetul frunzelor care cad și cu muzica discretă a ploii mărunte dezmierdându-mi cu delicatețe toate simțurile.

 Acum s-a întors și eu, având-o aproape, pare că am găsit drumul sigur spre liniștea cea înțeleaptă. E ca un vânt răcoros și înmiresmat care împrăștie praful văratec al nesiguranței și al îndoielii  de toate. Mă gândesc acum mai puțin la iarna ce va’să vie, învelită fiind confortabil în mantia  de senzații și culori a toamnei mele.

 Iar așa,  nu pot decât să aștept o iarnă frumoasă și așezată, cu licăriri de Crăciun peste zăpada de argint a vieții mele. Simt că e încă departe, dar o întâmpin cu speranță, pentru că voi avea cu mine  culorile vii-arămii din sufletul  promis pe vecie toamnei.

      

Tristețea - un refugiu

(Textul de față nu se vrea  o analiză a tristeții patologice.)

Despre tristețe s-a scris aproape la fel de mult cât s-a scris despre iubire, cu siguranță mai mult decât despre frică sau bucurie... și asta pentru că fiecare dintre noi experimentăm această emoție  aproape repetitiv, ca pe un regret profund a ceea ce nu poate fi schimbat, ca pe o recunoaștere tacită a neputinței noastre temporare în a deține controlul asupra unor situații, persoane sau stări de fapt.
Ca orice emoție tristețea este firească și ne permite menținerea contactului cu noi înșine. Unii dintre noi alegem să o confruntăm, încercând să o înlăturăm cât mai rapid cu putință pentru a face loc altor emoții și a restabili un oarecare echilibru psihologic, însă alții permit tristeții să conviețuiască alături de ei perioade lungi de timp, rezistând  în mod fatalist noianului său de manifestări, asimilate la un moment dat ca părți ale modului lor de a fi.

Înclin să cred că tristețea e un refugiu care conferă liniște multora dintre noi, un refugiu din calea confruntării, a schimbării de orice fel. Cel mai adesea e mult mai confortabil să fii trist, decât să-ți confrunți frica sau furia; e mult mai sigur să te retragi și să îți trăiești tristețea, decât să te expui manifestându-ți adevăratele emoții, cele despre care consideri că te-ar  putea face cu adevărat vulnerabil. Mai mult, unele  persoane aleg tristețea ca fiind o strategie de viață mult mai facilă în îndeplinirea unor beneficii inconștiente stabilite timpuriu.

E adevărat că fiecare om este influențat în dezvoltarea sa de modelele introiectate de-a lungul copilăriei și că uneori tristețea nu e decât o alegere asimilată inconștient și etalată firesc în situațiile de distres, un comportament acceptat în cadrul familiei de proveniență în defavoarea altor comportamente considerate ca fiind inacceptabile, precum frica, furia sau chiar bucuria.

Și cu toate aceste conștientizări, tristețea se poate transforma ușor dintr-un tărâm sigur într-unul  extrem de alunecos, dintr-o bază de siguranță, într-o insulă necunoscută  fără ieșire, pe suprafața căreia refugiul liber consimțit poate deveni cu ușurință domiciliu forțat.

Vă invit să analizați la voi înșivă cum și mai ales în ce context alegeți să fiți triști, în loc să fiți înfricoșați, furioși sau chiar fericiți și să faceți pași siguri către trăirea adevăratelor emoții, ca o cale sigură spre a trai autentic, iar dacă strategiile voastre par să nu producă  rezultate concrete, să alegeți psihoterapia ca sprijin în acest demers.

Gânduri de duminică

Sunt minunate duminicile liniștite, și totuși atât de pline de sens!

Sunt spațiile libere dintre cuvintele rostite după un timp, cele care dau sens  poveștii și fără de care totul ar părea de neînțeles.
E minunat să le înțelegi rostul și să le dai voie să ți se cuibărească în suflet pentru totdeauna, acolo unde le poți regăsi atunci când vei avea nevoie de ele. 

Mă reîntorc  în liniștea duminicilor mele cu iz de copilărie și poveste ca și cum timpul a rămas închis  în orele trecutului…iar acolo nu mai e nimeni care  să-i deschidă poarta încremenită a gândurilor de demult.

Sunt nesfârșite și primitoare duminicile copilăriei mele, sunt insule într-o mare adultă și serioasă, sunt pete de albastru pe un cer plumburiu și grav, sunt zâmbete așezate cu grijă între  paginile cărților pline de praf dintr-o bibliotecă sculptată de nu mai știu cine, sunt valuri de bucurii și speranțe ieșind pe sub ușa unei bucătării cu miros de plăcintă aburindă cu mere.

Iubesc duminicile pline de amintiri din care timpul lipsește și nimeni nu-i regretă absența, iubesc monotonia lor dezordonată, trăncăneala cuvintelor fără rost care le însoțesc și îmi doresc să port cu mine neînsemnătatea  lor în zilele pline de însemnătate  care le urmează.

Cu marea în suflet

Avem cu toții marea în suflet.  O purtăm cu noi liniștită, tainică, adâncă, dovadă incontestabilă a propriei noastre nemărginiri. Ne scufundăm în măreția ei protectoare atunci când simțim că aerul  ne e potrivnic, înghețat  sau mistuitor de fierbinte, iar acolo ne regăsim liniștea primordială de a cărei existență aproape uitasem.

Mă pregătesc să întâlnesc marea cu nerăbdătoare emoție ca și cum existența ei materială îmi confirmă propria existență, iar imensitatea ei observabilă,  propria-mi imensitate, adeseori neobservabilă. Iubesc furia ei sacadată, ritmică, ciclică din anotimpurile reci, tot atât cât îi iubesc resemnarea cu reflexe aurii dogoritoare din mijlocul verii și regăsesc în felul ei de a fi, propria-mi dorință  de a fi în libertate.

M-am născut înconjurată de munți și ani de-a rândul am simțit pregnant  absența lor impunător-protectoare din peisajul locurilor în care m-am mutat. Întâlnirea cu marea însă a fost diferită...a fost ca și cum o cunoșteam, o iubeam în taină de dinainte de a mă naște. O regăsisem  în realitate cu mult mai frumoasă  decât mi-o imaginasem, iar locul îndepărtat în care se confunda cu cerul părea un loc magic în care  toate dorințele pot fi îndeplinite.

Am înțeles mai târziu că în locul acela marea se confruntă cu propria mărginire, acolo se odihnește pentru că în sfârșit își acceptă limitele.

Tăcere

Am izbutit cândva să readuc liniștea în adâncul ființei mele îmbrățișând tăcerea, după un timp cu prea multe cuvinte spuse...Și atunci am înțeles pentru întâia oară că pot să mă odihnesc oricând îmi doresc, tăcând.

Tăcerea mea nu e tristă, nu se vrea monedă de schimb, nu pedepsește...

Tăcerea mea  e un loc neștiut de nimeni  în care adie vântul acceptării, se simt miresmele iertării și se aud în surdină acordurile fericirii, e un spațiu în care pot să-mi întâlnesc amintirile, să-mi uit temerile și să dau viață viselor.

 Acolo cuvintele sunt nerostite și de aceea însemnătatea lor aparentă se pierde în ecourile vibrante ale liniștii, făcând vizibil ceea ce părea de nevăzut.

Acolo nu creez scenarii și nu interpretez, ci simt.

Vă invit așadar  și pe voi să exersați uneori tăcerea, să permiteți cuvintelor să nu existe, să lăsați gândurile fugare nerostite, pentru a da valoare și timp celor cu adevărat benefice.

Vă invit să priviți uneori situațiile de viață din interiorul tăcerii, unde e liniște și puteți gândi în sprijinul vostru.

Vă invit ca înaintea unei discuții  importante să vă refugiați pentru câteva clipe în propria voastră tăcere de unde să vă priviți cuvintele nerostite și eventual, să hotărâți dacă le veți rosti vreodată.

Povestea oricui

“Undeva în trecut am lăsat  neștiute  umbre…Le-am abandonat în amintiri uitate, în cuvinte nespuse, în iubiri neîmpărtășite, în frici nocturne de singurătate și în vise apuse, iar ele au tăcut ani și ani, ascunzându-se sub aripa blândă a gândurilor mele cele mai  profunde .

Iar într-o zi au cerut prețuire, acceptare și iubire, ca și cum n-au lipsit niciodată…Am încercat zadarnic să le ignor și să le fac să plece undeva, într-un loc neștiut, pe care uitarea să-l acopere pentru totdeauna. Șoaptele lor s-au transformat în strigăte, iar strigătele au asurzit  lumina din viața mea și au încărcat-o de umbre.

Am rugat atunci lumina să le acopere, petrecând timp nesfârșit încercând să o ajut să iasă învingătoare, dar când credeam că au plecat, ele reveneau cerându-mi prețuire, acceptare, iubire…

În  timp am obosit și am hotărât să le deschid ușa secretă a ființei mele, iar ele au îmbrățișat lumina într-un dans etern, perfect sincronizat și mi-au dat în schimb liniștea și echilibrul…”

Aceasta e o poveste, dar  ar putea fi povestea fiecăruia dintre noi, etern preocupați să ne punem în evidență trăsăturile bune, acceptabile și să ne ascundem cu dibăcie de ceilalți și de noi înșine neputințele și neajunsurile, deși acceptarea lor ca parte din noi ar însemna redobândirea echilibrului interior.

10 metode pentru a-ți stăpâni anxietatea

Anxietatea este o emoție fundamentală caracterizată prin neliniște generalizată, indusă de sentimentul că urmează să se întâmple ceva rău, situație pe care ne simțim incapabili de a o gestiona.

Spre deosebire de frică, emoție care face parte din reacția „luptă sau fugi” și care ne ajută să facem față situațiilor periculoase, anxietatea reprezintă o spaimă de o situație ipotetică, adeseori amplificată prin mentalizare excesivă, dar care, în fond, nu are o bază reală în momentul prezent.

Se apreciază că în prezent, cel puțin 10% dintre persoane sunt bulversate de anxietate, iar un număr mare dintre acestea manifestă dereglări anxioase severe, precum fobiile, dereglarea anxioasă generalizată, atacurile de panică, dereglarea obsesiv-compulsivă sau sindromul posttraumatic.

Deși caracterizată ca un atac la sănătatea emoțională și fizică, totuși un număr mare de persoane se autodefinesc prin a fi „neliniștiți”, iar această neliniște permanentă le oferă, paradoxal, o bază de siguranță psihologică. Impactul pe termen lung al acestei neliniști cu care aceste persoane au pactizat poate fi însă distructiv, anxietatea fiind asociată cel mai adesea cu riscul crescut de depresie, boală cardiacă, abuz de alcool sau substanțe etc.

Vă prezint în continuare 10 sugestii prin care puteți controla într-o manieră simplă neliniștea excesivă:

1.      Încercați să vă reglați respirația inspirând pe nas 4 secunde, menținînd 7 secunde și expirând pe gură timp de 8 secunde. Practica aceasta ar trebui repetată de mai multe ori pe parcursul unei zile.

2.      Focalizați-vă atenția pe ceea ce se întâmplă în momentul prezent, de exemplu pe o frunză care se mișcă, o pasăre care zboară, un animal de companie care se joacă sau orice altceva din jurul vostru, cât de mult timp puteți (un minut, o oră, o zi).

3.      Socializați cât mai mult timp cu putință. Creați-vă situații de socializare mergând la cumpărături, spectacole, angrenându-vă în activități care să vă pună în contact cu alte persoane.

4.      Imaginați-vă care ar fi cel mai rău scenariu care s-ar putea derula și apoi analizați obiectiv care ar fi probabilitatea ca el să se întâmple cu adevărat.

5.      Vizualizați-vă neliniștea ca fiind materială și imaginați-vă că o îndepărtați de la voi prin perierea corpului sau printr-un simplu duș. Imaginați-vă că se spală și merge la canal sau că va fi împrăștiată de vânt.

6.      Renunțați la știri pentru o perioadă de timp nedeterminată, din orice sursă ar veni ele.

7.      Exprimați-vă în scris gândurile anxioase, ca metodă de restabilire a calmului.

8.      Eliminați sau evitați pe cât posibil consumul de alcool și cofeină.

9.      Pregătiți-vă pentru culcare seara, încercând să vă creați un ritual de liniștire, în care să vă goliți mintea de grijile de peste zi, de exemplu citind o carte sau ascultând o muzică liniștitoare, la aceeași oră în fiecare seară.

10.  Împărtășiți grijile cuiva apropiat sau participați la terapie individuală sau de grup.