Am izbutit
cândva să readuc liniștea în adâncul ființei mele îmbrățișând tăcerea, după un
timp cu prea multe cuvinte spuse...Și atunci am înțeles pentru întâia oară că
pot să mă odihnesc oricând îmi doresc, tăcând.
Tăcerea mea nu e
tristă, nu se vrea monedă de schimb, nu pedepsește...
Tăcerea mea e un loc neștiut de nimeni în care adie vântul acceptării, se simt
miresmele iertării și se aud în surdină acordurile fericirii, e un spațiu în
care pot să-mi întâlnesc amintirile, să-mi uit temerile și să dau viață viselor.
Acolo cuvintele sunt nerostite și de aceea
însemnătatea lor aparentă se pierde în ecourile vibrante ale liniștii, făcând
vizibil ceea ce părea de nevăzut.
Acolo nu creez
scenarii și nu interpretez, ci simt.
Vă invit așadar și pe voi să exersați uneori tăcerea, să
permiteți cuvintelor să nu existe, să lăsați gândurile fugare nerostite, pentru
a da valoare și timp celor cu adevărat benefice.
Vă invit să
priviți uneori situațiile de viață din interiorul tăcerii, unde e liniște și
puteți gândi în sprijinul vostru.
Vă invit ca
înaintea unei discuții importante să vă
refugiați pentru câteva clipe în propria voastră tăcere de unde să vă priviți
cuvintele nerostite și eventual, să hotărâți dacă le veți rosti vreodată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu